Moarte in tinutul secuilor

Descriere

Moarte in tinutul secuilor - Caius Dobrescu - Editura Crime Scene Press

Cu romanul Moarte în Ţinutul Secuilor, Caius Dobrescu – scriitorul de ficţiune –  deschide un nou teritoriu pentru thrillerul românesc, sincronizîndu-l în acelaşi timp cu proza de gen din afara graniţelor. Aflat undeva la intersecţia cu „literatura mică“, romanul poliţist de la noi – reprezentat cu succes de autori precum Rodica Ojog-Braşoveanu şi George Arion – a avut o evoluţie discretă. În ultimii ani au apărut, însă, alte titluri, noi autori, o editură specializată (Crime Scene Press), ca atare interesul autorilor şi al cititorilor este în creştere.

Rizomatic, de-a dreptul postmodern ca viziune şi stil, romanul desfăşoară semnificaţii pe mai multe niveluri. Ca şi în Minoic, unde regăseam cu măşti ficţionale figuri precum Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, autorul construieşte, şi de această dată, personaje care au corespondenţe celebre în realitate: sub masca lui Vlad Lupu se găseşte, fără îndoială, Marius Oprea, „arheologul care se încăpăţînează să dezgroape scheletele trecutului. Şi care dovedeşte cum, întotdeauna, crime vechi se întorc ca un bumerang în inima prezentului“. De asemenea, Caius Dobrescu păstrează fundalul de comedie neagră al societăţii noastre, tragicomedia politică şi culturală în care trăim de atîta timp şi în care aventura individului se transformă, de foarte multe ori, în farsă nefericită a istoriei – şi vice­versa. Astfel, dispariţia unei fete implicate într-o farsă avînd conotaţii naţional-politice este doar o intrigă de mister şi crimă dintr-o reţea complicată de relaţii, alcătuită din foşti securişti, activişti ecologişti, mafia pădurilor şi a retrocedărilor abuzive, patroni de orfelinate-paravan pentru exploatarea minorilor, procurori stranii care comiseseră crime în azile de imigranţi în Germania, înainte de 1989 ş.a. La toate acestea se adaugă dramele şi ironiile istoriei recente, de la plecarea saşilor în Germania de Vest, aluzii la „cenaclul Torţa“ sau „Circul Grasului“, la şantierele tineretului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se făcea ucenicia muncitorească, la Universitatea Central-Europeană de la Budapesta şi pînă la problema minorităţilor, incluzînd „roma people“, cum spune personajul-narator, Egon, jumătate român, jumătate sas, care făcuse parte, înainte de plecare, pe vremea dictaturii comuniste, dintr-o trupă de umor negru numită „Parazitul prietenos“.

Ţinutul Secuilor este, în roman, un spaţiu de tip cartoons, în care Egon plonjează alături de Melinda, activista Asociaţiei Secuieşti a Pădurii Seculare, militantă pentru păstrarea pădurilor străvechi, ameninţate de afacerile dubioase dirijate de Marin Manta, un fost mare campion la tenis de masă, şi de Matthias Beutel, „legenda rockului săsesc, sau mai precis kronştădtean, sau mai precis singurul cetăţean al Ţării Bîrsei care a intrat serios în hall af fame-ul Republicii de la Bonn“. Descrierea călătoriilor cu Melinda şi cu Vlad Lupu, unele în timpul nopţii, au acelaşi efect de ireal-cartoons: „Jeep-ul asociaţiei, cu care acoperea un teritoriu imens, dar şi, ca să spunem aşa, o mare varietate de probleme. […] Ca şi cum, în călătoria noastră prin Ţara Secui­lor, care devenea tot mai mult Szekelyföld, am fi înaintat nu pe drumurile alea de pădure, adeseori desfundate, ci pe nişte punţi făcute din strune“. Altă dată, Egon încearcă să-şi reprezinte drumul „ca şi cum am fi avut toţi măşti de gaz pe figură. Ca şi cum am fi fost sub apă sau în cosmos“.

De fapt, foarte multe aspecte, inclusiv portretele personajelor, trimit la imagini cartoons, la benzi desenate, la comics. Astfel, Marin Manta seamănă cu „Snoopy dog“, dar şi cu  „una dintre acele trăsături umane şi animale abil amestecate care în strip-urile Sonjei Mireille aveau darul să conducă persoane speciale în lumi speciale“; Melinda este „neverosimil de diafană […], un fel de zînă bună, oarecum celtică. Adică urechile ei uşor pointy, sidefii, parcă mai luminoase decît chipul şi părul ei, oricum foarte luminoase“. Nume­roase scene îi amintesc lui Egon desenele fostei lui prietene, Sonja Mireille, ai cărei idoli aflăm că sînt celebrii autori de „comics“ Richard Mcguire şi Chris Ware. Există, la un moment dat, un fel de mise en abyme, o scenă în care personajul-narator, aflat într-un hotel din Bucureşti, observă faţada blocului de vizavi, unde se afla o clinică dentară, iar seara, fiecare fereastră luminată lăsa să se vadă activitatea medicilor: „Puse aşa, unul lîngă altul, cubiculele alea arătau ca nişte, îţi dai seama?, casete de comics. Şi în casetele de comics vezi cum se repetă aceeaşi chestie, nu? Dacă ai un strip care se petrece la dentist, na, ja, o să vezi dentistul şi pacientul în toate căsuţele. Aici, natürlich, ştiam că era vorba de dentişti şi pacienţi diferiţi, dar aveam senzaţia că este o singură poveste, pricepi cum zic?“.

O singură poveste cu multiple sensuri, casete şi sertare este şi romanul în sine. Naratorul poveştii creditează şi de-creditează spusele cu amintiri, străfulgerări ale conştiinţei, căutări, corelaţii între imagini şi figuri din prezent şi din trecut, informaţii care se dovedesc false şi supoziţii care ajung adevărate. Egon este, de altfel, la marginea realului, face şi nu face parte din această lume: mai întîi, plecase în „Germa“ încă din facultate şi se întoarce în România după 1989, încercînd să înţeleagă noua realitate. Apoi, Egon se află într-o clinică de dezalcoolizare în Caraş-Severin şi înregistrează toată povestea pentru o doctorandă de la CEU interesată de plecarea saşilor, „cara Karina“. Povestind pentru reportofon, într-un spaţiu închis, cu o minte scurtcircuitată, Egon accentuează impresia că sîntem toţi prizonierii unei benzi desenate (bidimensionale?) pe care o realizează alţii. Pendularea între spaţii – căsuţe – aruncă cu totul în aer orice idee de realitate, de coerenţă şi de normalitate a lumii. Crimele vechi, precum cele dezvăluite de Vlad Lupu, care caută martiri din anii ’50, crimele relativ recente, precum uciderea lui Olaf în căminul de azilanţi din Germania, şi crimele din prezent – fata care apucase să-şi schimbe identitatea –, toate sînt, de fapt, menite să acopere reţeaua de putere care se perpetuează, se conservă şi îşi apără teritoriile.

Sub pojghiţa narativă cu multiple efecte de limbaj, de suspans, de thriller politic, de BD, se ascunde o autentică şi profundă dramă a unor indivizi şi a unei societăţi întregi.