Raul curge lent

Descriere

Raul curge lent - Lucian Zup - Editura Zupia

„Pentru a incepe prezentarea romanului Raul curge lent ma voi folosi de urmatoarea afirmatie a autorului: „Cuvintele-ti vin roi in minte si-i greu sa le pui intr-o anumita ordine. Tot incerci si-ncerci degeaba.”Primul lucru care-mi vine in minte este sa-i dau dreptate. La prima vedere, romanul este un conglomerat de sisteme si strategii narative asamblate aleatoriu, care dau senzatia de artificiu gratuit. Personajele sint destul de greu identificabile (aceasta fiind, de fapt, si dorinta secreta a autorului) si se interfereaza. Astfel, daca nu este citit cu foarte mare atentie, dupa parcurgerea celor 100 de pagini, cititorul nu ramine decit cu impresia ca s-a aflat in fata unui experiment steril. Si totusi…

Lucian Zup se afla in cautarea unei stilistici proprii si, datorita faptului ca este vizibil obsedat de ideea de a fi original, forteaza toate tiparele. Preocuparea de a scrie un roman despre roman nu este in nici un caz noua, avind o cariera interesanta pe tot parcursul secolului trecut, dar volumul de fata depaseste din citeva puncte de vedere aceasta intentie. Iata o reteta de a face literatura si de a gindi despre arta pe care autorul siesi si-o prescrie: „in deplinatatea la facultatile mele artistice, iata testamentul meu, zece porunci: 1. Opera sa-ti poarte amprenta, sa fie imaginea ta construita din cuvinte. 2. Nu privi cu dispret adevarata arta. 3. Gindeste, gindeste mereu si lasa-i pe altii sa se istoveasca muncind. 4. Fii propriul idol. 5. Stilu-ti sa nu ucida sclipirea de viata din…”.

Trecind peste faptul ca autorul ne promite 10 porunci si ne porunceste doar de 5 ori, interesanta este ultima: stilu-ti sa nu ucida sclipirea de viata. Deci Lucian Zup este constient ca o prea categorica strangulare a frazelor duce la moartea literaritatii si deci a emotiei artistice. Fragmentele in care nu se face referire la scriitor si la obsesia acestuia de a scrie un roman sunt niste monologuri puse pe seama unor voci care compun cercul acelui misterios si in acelasi timp ambiguu personaj „Ea”. PRIETENA EI, MAMA EI, TATAL EI, FRATELE-EI-MAI-MIC. Personajele lui Lucian Zup, depasind limitele prozei, se (auto)investesc ca personaje de poezie si dramaturgie, pierzindu-si spatiul narativ si evoluind unele in fata celorlalte. De fapt, exista locuri in care metamorfoza prozei in teatru capata „acceptul” explicit al autorului, prin construirea unor minicapitole numite „Scena posterioara” sau „Scena patetica”.

In unele locuri, textul este lasat intentionat sa respire, eventualele caderi in banalitate sunt sanctionate chiar de autor, prin fraze autoreflexive: „Da nu reusesc sa gasesc subiectu. Totusi tre sa fie pe undeva prin tigara in partea nefumata – sau l-am scapat in fumul ce se scurge?”

Romanul este un experiment. Este un text care aduna sub acelasi titlu proza, teatru, teorie literara, fise de lectura si poezie. Nu-mi dau seama ce predomina, povestea ca atare sau povestea despre poveste. ”